Prizonier la japonezi

„La cei 90 de ani ai săi, în momentul apariției acestei cărți, Prizonier la japonezi. Amintirile unui supraviețuitor din al Doilea Război Mondial, Alistair Urquhart putea fi invidiat de mulți. Avusese o viață lungă. Se bucurase de succes, pornind de tânăr ca băiat bun la toate în orașul natal, Aberdeen, și ajungând să aibă propria afacere. Crescuse copii într‑o familie fericită. Și, grație lui Dumnezeu, până la adânci bătrâneți, putuse să‑și urmeze marea pasiune și să danseze aproape în fiecare seară în sălile dedicate special amatorilor acestei arte. Spunea la 90 de ani că încă își perfecționează foxtrotul lent, dansul pe care îl iubise cel mai mult și în care ajunsese să exceleze. Asta se vedea din afară. Nimeni nu ar fi vrut să știe însă ce se întâmpla în mintea lui noaptea, când începeau coșmarurile. Jungla birmaneză. Linia Morții. Foamea. Setea. Razele soarelui lovind trupurile aproape goale ale prizonierilor. Ploșnițele. Malaria. Dizenteria. Holera. Bătaia sălbatică a gardienilor. Torturile inimaginabile. Decapitarea prizonierilor cu sabia. Dezumanizarea. Deși a avut o viață foarte lungă, murind în 2016, la 97 de ani, Alistair Urquhart nu a scăpat nicio zi de amintirea iadului prin care a trecut. Este motivul pentru care s‑a hotărât, la 90 de ani, să scrie această carte a prizonierilor uitați, a armatei de fantome de pe râul Kwai, din junglele birmaneze, din măruntaiele vapoarelor iadului, precum Kachidoki Maru. Fiind unul dintre ultimii supraviețuitori, a considerat că este de datoria lui să spună ce au îndurat el și camarazii săi în prizonieratul japonez. Pentru că foarte puțini au vorbit. Erau așa de traumatizați după război, că nu au putut să spună nimic, nici măcar soțiilor sau rudelor apropiate. Cartea lui Alistair Urquhart este victoria unui om împotriva sălbăticiei torționarilor în mâinile cărora căzuse fără să bănuiască o clipă ororile prin care avea să treacă.” ION M. IONIȚĂ – Fragment din prefață