Toate recenziile

Fără îndoială, #Juniper este o carte tulburătoare. O cronică a unei supraviețuiri anunțate care se citește cu aceeași nerăbdare cu care poți citi Cronica unei morți a lui Garcia Marquez. Numai că, spre deosebire de povestea lui Santiago, povestea lui Juniper e una reală și, deci, cu atât mai emoționantă. Conținutul ei e atât de tragic, încât forma nu mai necesită croială literară. Alcătuirea nu e, deci, spectaculară, e doar corectă: un lung report jurnalistic/memorialistic, frumos împărțit între el și ea pentru a sugera o unitate de cuplu. Dar, dincolo de ce ne oferă în mod voit această scriere, m-am străduit să înțeleg, printre rânduri, cum poate ajunge cineva într-o situație atât de tragică.

M-ar fi înșelat cartea dacă nu s-ar fi deșteptat în mine senzorul pentru depistarea precoce a megalomaniei. Doar interpretat ca o parabolă a felului în care poți înnebuni cititorul, asasinându-l lent cu sutele de pagini, ar avea acest diluviu literar circumstanțe atenuante.

Pentru mine este cea mai frumoasă carte din cele recomandate la club până acum pentru că oferă o grilă extraordinară de interpretare pentru cea mai importantă dilemă a omului, indiferent de timpul sau spațiul în care se naște: ce este el și cum se formează o identitate.

Nu-mi imaginez că fanii genului mai au nevoie de detalii privind identitatea acestui autor. Însă eu mă adresez acum în special celor care au pus, ca și mine, acest gen literar între paranteze și ar putea avea curiozitatea de a-l încerca, în sfârșit (și merită!).  Pentru aceste persoane, notez că Arthur C. Clarke a fost un împătimit al științei, un om cu o pasiune vie și constantă pentru zborurile spațiale, o persoană adânc fascinată de tehnologie și de capacitatea sa de a-l propulsa pe om peste condiția sa efemeră.

Eu fac liste de lecturi recomandate pentru copiii mei. Nu-mi place să mă bazez pe școală în privința cititului. Cititul e prea prețios ca să devină o corvoadă scolară, iar vremea în care lectura era o alternativă la îndemână pentru a petrece într-un mod interesant și incitant orele copilăriei a trecut. N-aș fi vrut să treacă, dar constat că nu-mi folosește să rămân agățată în contextul în care s-a desfășurat copilăria mea; să regret vremurile dinainte de internet, să blamez tehnologia, să mă opun, să le-o interzic nu-i ajută cu nimic pe copiii mei nici să iubească lectura, nici să înțeleagă de ce e prețioasă. Dimpotrivă, nu face decât să mă poziționeze față de ei în postura ”generației vechi”, acea generație rigidă, robotizată în clișee, nedornică să se confrunte cu propria ipocrizie, să-și mai chestioneze și scuture de praf rutinele sau chiar valorile; generația aceea a cărei platitudine și falsitate o sesizează acut toți adolescenții tuturor timpurilor și pe care ei vor să o expună, să o zguduie ca să-și creeze universul lor proaspăt, (mai) adevărat.