2001: Odiseea spațială

Arthur C. Clarke a visat lumea în care trăim azi într-un timp în care avansul tehnologic, deși accelerat și promițător în potențialul său, era apanajul laboratoarelor de cercetare și nu se manifesta în viața cotidiană mai departe de ecranul televizorului sau aparatura electrocasnică a timpului. Și nu doar a visat, în cărțile sale de ficțiune, ci a și pledat pentru știință în cărțile sale de non-ficțiune și în tot parcursul public al vieții sale.

Această atitudine vizionară (și misionară, un adevărat crez urmat cu pasiune și sens de-a lungul carierei sale) i-a adus recunoaștere atât din interiorul genului, cât și din afara lui. Arthur C. Clarke a fost premiat, medaliat și înnobilat în multe feluri. Ce am ales eu să notez și să remarc este faptul că: a obținut trei premii Hugo și Nebula (care sunt un fel de Oscaruri sau Pullitzer ale SF-ului); orbita geostaționară de deasupra Ecuatorului îi poartă numele; a primit premiul Kalinga în 1961 (premiu instituit de UNESCO pentru popularizarea științei); a fost nominalizat la Premiul Nobel în 1994; a împărțit o nominalizare la Oscarul pentru cel mai bun scenariu cu Stanley Kubrick, în 1969, pentru filmul care are același nume cu cartea.

Povestea cărții este strâns împletită cu cea a filmului și este uimitoare ea însăși.

În 1964, Arthur C. Clarke și Stanley Kubrick au început să colaboreze pentru a scrie scenariul unui film SF. Ideea filmului se baza pe nuvela ” Santinela”, publicată de Clarke în 1948. Pe măsură ce discuțiile între cei doi au avansat, s-a conturat viziunea unui roman de sine stătător, scris în același timp cu crearea filmului.

E greu de separat contribuția individuală a fiecăruia în acest proiect tandem carte/film. Până la final, recunoașterea pentru film a primit-o Stanley Kubrick, iar cea pentru carte, publicată imediat după lansarea filmului, în 1968, i-a aparținut lui Arthur C. Clarke. Atât cartea, cât și filmul au devenit repere de necontestat în genurile pe care le reprezintă.

”2001: Odiseea spațială” spune povestea unei călătorii pe Iapetus, unul din sateliții lui Saturn, în scopul de a cerceta un obiect misterios, bănuit a fi construit de o civilizație extraterestră mult mai avansată.

”Monolitul negru” este, inițial, descoperit pe Luna colonizată de pământeni cu stații de cercetare. Dimensiunile sale aparte (numere pătrate perfecte) exclud posibilitatea unei acțiuni aleatoare a forțelor naturii. Monolitul a fost îngropat deliberat în solul selenar cu peste 3 milioane de ani în urmă. Primul răsărit care îl luminează după ce a fost descoperit declanșează un impuls care este preluat/sesizat de toată tehnologia terestră.

Naveta spațială ”Discovery 1”, avându-i la bord pe Frank Poole și David Bowman, 3 colegi transpuși într-o stare apropiată de hibernare care urmează a fi treziți la jumătatea călătoriei, precum și computerul HAL 9000 (o inteligență artificială cu conștiință de sine) pornește într-o lungă misiune de explorare cu destinația Iapetus. Acolo, cercetătorii tereștri au calculat posibilitatea existenței unui alt monolit care ar putea acționa ca un releu care preia și amplifică semnalul celui de pe Lună.

Romanul acesta mi-a evocat tipul de scriitură a lui Jules Verne: aproape jurnalistic, aproape sec, ca un fel de raport științific ceva mai ușurel, descriind cam tehnic (pentru mine) detalii legate de tehnologiile care susțin o călătorie în spațiu atât de îndrăzneață. Sunt sigură că toate aceste detalii provoacă și fascinează mințile ”inginerești”, însă pe mine mă depășesc, sunt dezarmată în fața lor.

Piloții navei, ca personaje, sunt lipsiți de nuanțe, ți-e greu să-i cunoști si să îi descrii, autorul nu oferă prea multe informații nici de ordin fizic, nici de ordin moral, dar poate nici nu e nevoie de asta, nu de caracterul și complexitatea omului vrea Arthur C. Clarke să ne simțim fascinați, ci de frumusețea și complexitatea Spațiului.

Cu toate acestea, există două personaje interesante, asupra cărora te oprești cu gândul, care te intrigă și te surprind:

Unul este HAL 9000, un computer care acționează atât de contrat naturii lui, omenește, prins într-un conflict interior din care nu știe să scape. HAL  nu capătă trăsături umane prin reflexia pe care piloții o proiectează asupra lui, inteligența lui se actualizează permanent, el devine conștient de sine și face alegeri care implică mai mult decât raționamente logice precise și alunecă spre emoții.

Al doilea este ”Privește Lună”, hominidul care conduce unul din aproape triburile de aproape oameni primordiali și se întâlnește cu monolitul plasat pe Pământ de o civilizație atât de avansată că e dispusă să aștepte 3 milioane de ani până omenirea să evolueze suficient pentru a genera contact.

Cu toată simplitatea personajelor, pe măsură ce am parcurs cartea, nu am rămas cu un sentiment de frustrare legat de sărăcia lor sau abundența detaliilor tehnice. Povestea în sine transcende personajele și bogăția de idei și gânduri pe care le generează compensează mai mult decât suficient, mai ales că finalul cărții devine de-a dreptul metaforic și aproape spiritual.

Să privești în sus, să tânjești să înțelegi Universul, să tânjești să-ți înțelegi rostul tău de minusculă fărâmă de conștiință într-un Univers al cărui infinit îl percepi cu spaimă și cu uimire, asta îți propune, de fapt, cartea aceasta.

Revin, în încheiere, la prima parte a cărții, cea intitulată ”Noapte preistorică” și în care Privește Lună este personaj principal. Această parte poate fi citită independent de restul cărții, eu o recomand indiferent că reușești să duci cartea până la capăt sau nu. Ea te invită la o meditație profundă asupra momentului exact în care omul a devenit OM în istoria evoluției sale.

Ce ne apropie de restul regnului animal e evident pentru fiecare, în orice moment. Însă ce ne diferențiază e o întrebare care ne-a preocupat mereu și care are mai mult de un răspuns și nici unul simplu. Când și Cum anume inteligența umană a luat-o pe un drum aparte e genul acela de întrebări la care revii mereu și mereu, cu aceeași sete de a afla un răspuns.

Partea aceasta din carte îți oferă unul; sigur, nu e musai credibil, dar maniera aceasta succintă, inginerească de a spune povești a lui Arthur C. Clarke ajută, de data aceasta. Te ajută să intri în context, să înțelegi impulsurile hominizilor, instinctele lor primare și să te minunezi cu venerație de inteligența uimitoare a primului hominid care a descoperit că o piatră poate fi o armă, răsturnând sorții umanității.