Alegerea Sofiei

Am parcurs scriitura uimită mereu de o fixație egocentrică ce tânjește să poată glorifica nu subiectul căreia îi e dedicat, ci pe însuși autorul său. Primele peste o sută de pagini sunt o divagație extenuantă, menită să ne convingă că avem în față un autor de mare potențial, din păcate subapreciat, iar ceea ce urmează nu va face decât să ne confirme măreția. Mie tocmai această divagație incipientă, desfășurată în infinite piruete în jurul cozii, mi-a ridicat un mare semn de întrebare. Parcurgerea textului nu a făcut decât să-i răspundă cu o concluzie pe care am intuit-o de la început:

Avem de-a face cu un autor ale cărui indiscutabile calități, inteligență, erudiție și talent, sucombă în fața megalomaniei sale! 🥴

Nevoia de adulație datorată ficțiunii este cu mult mai mare decât nevoia servită publicului de a înțelege dimensiunea Holocaustului. Așa încât, autorul se insinuează ca personaj în mijlocul unei mărturii zdruncinătoare (documentată cu efort recognoscibil și reconfigurată ficțional, deci făcută să fie plauzibilă), care n-ar fi avut nevoie decât de un cadru de relatare și de talent lui narativ ca să ne impresioneze. Căci Holocaustul e ‘ficțiunea’ adusă la dimensiuni atât de reale, arondând orice temă romanescă posibilă și imposibilă, de la iubire la moarte trecând prin aberațiile minții și trupului, atingând crime fără seamăn ce desexualizează și dezumanizează, încât să nu mai fie nevoie să adaugi la toate acestea ficțiune de vreun fel. Era suficient să ne ofere contextualizat în prezentul încă discriminatoriu mărturia Sofiei. Atât. Because less is more.

Doar că ce face autorul nostru inteligent, erudit și documentat? Nesigur pe capacitatea lui de a convinge națiunea vorbind despre Holocaust, adaugă într-un uriaș cazan ficțional toate temele Americii contemporane, fără să ajungă cu vreuna la un sens ori la vreo coerență etic-interpretativă: segregaționism, xenofobie, rasism, puritanism, freudizare a sexualității, etc. Însă adăugirea cu care te simți cel mai înșelat ca cititor e că, fără o justețe afectivă, autorul însuși își croiește rol de îndrăgostit față de victima-complice a Holocaustului, așteptând momentul apoteotic în care va fi copulat în mod simbolic de cea mai mare dramă a istoriei! Adică, face exact ce ne anunță de la început: dă dovadă de un ‘oportunism macabru’!

‘Oh, de ce oportunism macabru sunt în stare scriitorii!’ spune el. ‘Pe parcursul carierei mele de scriitor, m-au atras întotdeauna temele lugubre: sinuciderea, violul, asasinatul, viața de cazarmă, căsătoria, sclavia. Chiar și atunci, la începuturi, știam că prima mea operă va fi asezonată cu anumită morbiditate – aveam acest sentiment în fiecare fibră a corpului l-am putea denumi simțul tragic – dar ca să fiu absolut onest, nu dețineam decât o idee foarte vagă despre romanul pe care mă apucasem atât de febril să-l scriu.’

Foarte vagă, într-adevăr, și de această dată. Ceea ce se simte la fiecare capitol prin felul dezlânat în care amestecă vocile, tipul de omnisciență a relatării și personajele pe care le introduce brusc, le descrie în amănunt, doar ca să le abandoneze ulterior. Căci autorul, asemnea unui debutant în ale sexului cum se autodefinește ca personaj, nici nu prea știe despre ce trebuie să scrie. Dar vrea să fie extraordinar!

Problema cu acest tip de literatură care hrănește orgolii până în ziua de azi și poate părea un model de scriitură (așa nu, fetelor! 😁) este excesul de masculinitate reprimată. Regret să vă dau citatele motivaționale peste cap, dar cheia care deslușește romanul e exprimată de autor, în stufoșenia sulfuroasă a inutilităților erudite, foarte succint:

‘Omenirea nu va conteni să fie propriul ei dușman până când nu va învăța că fiecare individ are nevoie, enfin, doar de un act sexual fantastic.’ Perfect de acord, domnule autor!

Cu alte cuvinte, tot la fel precum ororile istoriei au la origine reprimări sexuale ale unor indivizi care au sărit din acest motiv axa, și noi, ca cititori, trăim experiența unei ficțiuni frustrante care, până nu-și satisface nevoia de împreunare cu realitatea crudă, nu se va opri în a ne asasina cu splendide divagații/fragmentarisme în sutele-i de pagini.

Închei, spunând că avem de-a face cu opera unui megaloman care sapă oportunist după cadavre ca să-și facă statuie. Și reușește magna cum laudae, cu multe premii, fiindcă trăim într-o lume în care sexualitatea e, într-adevăr, reprimată, în favoarea unei masculinități exacerbate cu care masculii nu știu ce să facă. Așa că îi oferă adeseori trofee!

Șansa popularității acestei cărți a fost, fără discuție, filmul, care a putut să sintetizeze sublimul din poveste printr-o interpretare de excepție a unei ființe nu doar inteligente, nu doar erudite, nu doar documentate ca William Styron. A unei femei geniale. Pe numele său de scenă Meryl Streep…