Juniper

În teoriile literare, o astfel de situație este numită hybris. E o formulă preluată de la vechii greci ce presupune un tip de eroare care poate avea urmări câteva generații. În scrierile religioase, ea poate fi comparată blestemului divin revărsat asupra descendenților, în cazul unui păcat capital. Modernitatea ne-a apropiat, însă, de deslușiri mai firești, odată cu descoperirile experimentale ale lui Freud și teoriile traumei. O traumă nerezolvată din trecut ricoșează în jur, putând duce la traume și mai mari, în care copiii sunt primele victime. Iar cazul lui Juniper e deosebit de dramatic.

Nu mi-aș fi îngăduit să judec cazul particular al unei familii, dacă acesta n-ar fi devenit literatură. Iar literatura comparată, care este o zonă a filologiei, ne permite analizarea scrierilor și cu o lectură psihanalitică. Voi aplica acest filtru pentru că mi-a reieșit firesc dintre rândurile cărții prin acte ratate, tipare comportamentale și evitarea vădită a unor detalii necesare de context.

Avem de-a face, după părerea mea, cu o patologie obsesională a personajului Kelly care, având o traumă de salvare nemărturisită (metaforizată în puiul omorât la începutul cărții) face din salvarea ființelor din jur scopul suprem al existenței sale. Tot ceea ce îi poate crea în minte un atașament emoțional trebuie neapărat salvat: animăluțele din preajmă, cele după care scotocește pe Internet, Thomas, bărbatul care îi pare neajutorat, copilul din pântec pe care, ca să-l poată salva, îl pune subconștinet în situații limită și-l rănește dramatic.

Adevărata dilemă etică, așadar, nu mi se-arată a fi niciuna din cele scrise negru pe alb în carte: fertilizarea in vitro, donarea de ovocite, salvarea prematurilor. Ele sunt toate azi proceduri firești, aprobate unanim de organismele etice și medicale ale lumii civilizate. Adevărata și marea problemă pe care o ridică această poveste este dacă o persoană cu un profund dezechilibru emoțional poate deveni un părinte responsabil până nu-și vindecă propria traumă. Această carte ne demonstrează că nu.

Kelly, despre a cărei familie în mod bizar nu aflăm absolut nimic, angrenează în jurul său enorm de mulți oameni (Thomas – pe care-l convinge să o ducă la altar, copiii lui, părinții lui, fosta nevastă, prieteni de familie, colegi de la ziar, doctori, asistente, comunitate științifică medicală) într-o uriașă dramă în care ea trebuie să aibă un rol eroic: ființa salvatoare.

În realitate, adevăratul salvator al copilului Juniper e Thomas, omul deja extraordinar, care nu mai are nimic de demonstrat și nici nu-și propune să devină erou. Are copii, prieteni, familie, câte o iubită, talent ca scriitor și un premiu Pulitzer. Dintr-o astfel de împlinire, de așezare firească a vieții, cu bune și cu rele, fără blocaje, fără obsesii și fără fixații, vine și puterea de a o salva, în ultimă instanță, pe fetiță. El e cel care citește povești, se poartă natural, nu se imaginează erou. E om.

Aparent, Juniper are un final fericit. În realitate, nu știm cum arată lucrurile. Nu ni se spune prin câte operații a mai trecut copilul după ce a fost externat și câte ar mai putea îndura în mod conștient pe parcursul vieții. Dar ar fi foarte trist ca Juniper să nu poată deveni independentă ca o adevărată ființă umană. Ar fi atunci, ca în metaforele exprimate de Kelly prin câteva acte ratate în această carte, doar un puiuț, un cățeluș, un biet animăluț ce încă, și încă trebuie salvat…